Criza globală a început odată cu prăbușirea pieței imobiliare din Statele Unite în 2008și a fost doar una dintre multele crize cu care băncile centrale și alte instituții financiare au trebuit să se lupte în decursul primei părți a secolului 21.
Dar enormitatea colapsului financiar din 2008 a necesitat o intervenție a băncilor centrale și a guvernelor cum nu s-a mai văzut vreodată în economia globală. După ce Lehman Brothers, una dintre cele mai mari bănci de investiții a Americii, a dat faliment, Rezerva Federală a SUA a trebuit să intervină pentru a ajuta AIG, care era una dintre cele mai titrate companii de asigurări din lume.
Ajutorul financiar pe care aceasta l-a primit, 85 de miliarde de dolari, a fost, până la acea dată, unul dintre cele mai mari acordate vreodată în istoria economiei americane. Când și alte bănci de pe glob au început să aibă probleme, era clar că tocmai s-a instalat noua criză economică mondială. Declinul piețelor de capital cu peste 50% în unele țări, a prevestit un colaps economic. Acțiunile concertate ale băncilor centrale (Rezerva Federală Americană, Banca Angliei, Banca Centrală Europeană și Banca Japoniei) au ajutat la calmarea temporară a situației.
Dar atunci când și țările au început să aibă probleme (Islanda și Ucraina fiind printre primele națiuni ale căror economii au trebuit să fie salvate), nu mai încăpea îndoială că urmările acestui dezastru financiar aveau să dureze mult timp. Cheia găsirii unei soluții la o criză economică este acea de a rezolva, cumva, acea problemă imediat, fără a înrăutăți situația pe viitor.
Unii spun că reacția Rezervei Federale la prăbușirea sectorului „dot com” de la sfârșitul secolului 20 (creșterea lichidităților și micșorarea dobânzilor) a dus la apariția problemelor financiare despre care am amintit, câțiva ani mai târziu. Multe persoane au primit credite pentru cumpărarea unor locuințe, credite ce nu ar fi trebuit să le fi fost acordate, pentru că nu și le puteau permite.
Din păcate, aceste persoane au ajuns să aibă astfel de credite, atrași fiind de dobânzile micșorate artificial. Astfel, s-a ajuns la o recesiune cu mult mai urâtă decât încerca orice bancă să evite.
La fel cum viteza unui motor este stabilită de cantitatea de combustibil pe care o primește, la fel și economia unei țări este controlată de rezerva de bani pe care o are. Iar răspunzătoare de politica monetară a țării respective este banca centrală. În Marea Britanie există Banca Angliei, în Elveția, Banca Națională a Elveției, în Statele Unite, Rezerva Federală. Pentru țările din Zona Euro, există Banca Centrală Europeană. Iar în Japonia, avem Banca Japoniei.
Aceste instituții cvasi-publice sunt create de guvern, dar li se dă libertatea necesară de a ține o economie sub control fără interferențe din partea vreunui politician nescrupulos. În ciuda insistenței presei de a se concentra pe ultimele statistici economice, nu există un singur indicator care să ne spună cât de repede crește o economie, sau dacă acea creștere va duce la inflație în viitor.
Și, din păcate, nu există nici o modalitate prin care să știm cât de repede va răspunde o economie la schimbările făcute în politica monetară. Dacă banca centrală a unei țări permite economiei să crească prea repede, prin ținerea în circulație a unei cantități de bani prea mare, poate apărea inflația. Dacă economia este încetinită prea mult, se va ajunge la o recesiune.
De aceea, băncile centrale trebuie să fie extrem de atente și să fie mereu cu un ochi pe inflație, care este produsul unei economii „încinse”, și cu un ochi pe șomaj, care este semnul unei economii încete.
Totuși, în economia secolului 21, regularizarea rezervei de bani este o sarcină destul de dificilă. Dat fiind faptul că în lume circulă sume uriașe de bani, care eclipsează economiile oricărei țări, este aproape imposibil să știm cu exactitate ce efecte are o decizie monetară asupra unei economii locale, ca să nu mai vorbim de cea globală.
Comentarii Recente